Despre indiferenţă

Nu pot să nu mă gândesc la indiferenţă şi la tot ceea ce gravitează în jurul realităţii cuvântului şi să nu spun că e o certitudine a vieţii sociale de azi. Nu am să încep să mă plâng de sistem, dar am să recunosc că sistemul în sine e indiferent faţă de rotiţele sale, atât timp cât ele nu îi afectează funcţionalitatea.

Există o acceptare platonică până când beneficiul personal nu contravine beneficiului individual. Pentru că, în definitiv, o persoană este total diferită de un individ. Ăsta e un lucru ce reuşeşte să revoluţioneze în general. Revoluţiile, de orice natură ar fi, se reduc la nemulţumirea oamenilor cu privire la tratamentul de indivizi pe care îl primesc în dauna celui de persoane. Are legătură cu mulţumirea de sine a omului.

Schimbările care survin revoluţiilor reuşesc să ofere iluzia asta a umanităţii oamenilor, până când lucrurile revin la cele vechi şi e nevoie de o altă revoluţie, pornind de la aceeaşi bază. Indiferenţa, bubă nasoală a omului şi a societăţii, încurajează violenţa. Undeva între cruzime şi incapacitate de a înţelege, indiferenţa apare atunci când o discuţie ia o linie personală, cea mai des auzită sintagmă fiind: “nu mă interesează”.

Urmăreşte-l pe autorul articolului pe Twitter