Ce am învăţat la facultate
DeUnul din lucrurile pe care le-am învăţat la începutul facultăţii a fost că nu poţi duce oamenii acolo unde tu nu ai ajuns niciodată. Nu făcea parte din niciun curs, nu era o lecţie predată la şcoală, era doar un lucru pe care îl citisem într-una din cărţile de dezvoltare personală de prin casă.
Mi-a rămas în minte pentru că eram într-o perioadă în care vroiam să merg în misiune, să duc oamenii care nu au fost niciodată pe nişte înălţimi spirituale cu Dumnezeu, pentru Dumnezeu. A fost un moment în care mi-am dat seama de multe locuri spirituale în care nu am ajuns şi despre care credeam că deja le lăsasem în spate.
Mai mult decît revelaţia personală mi-am dat seama de un adevăr care de multe ori trece ignorat în bisericile evanghelice. Îl ignorăm pentru că îi suntem victime clare. El ne controlează şi îi este uşor să ne mintă, să ne facă să ne minţim.
Bazaţi pe multe versete, eu nu mai sunt eu sau sunt o făptură nouă în Hristos sau orice alt cuvînt biblic ce ne poate susţine oricare din teoriile noastre, eretice sau nu, ne atribuim merite spirituale care nu au fost niciodată ale noastre. Oameni care au o anumită vechime (dar care nu au ajuns departe) în creştinism şi în special în cel evanghelic.
Este foarte uşor, uman vorbind, să uităm de unde am plecat, iar înainte de a fi creştini suntem oameni. Ăsta este poate primul lucru pe care l-am uitat. Că noi, oricît de binecuvântată ar fi noua noastră viaţă spirituală, încă suntem oameni supuşi ispitei de a ne mândri, în special cu ce nu e al nostru şi anume tăria credinţei.
Întotdeauna ne întoarcem privirea asupra efectului credinţei noastre, iar ăla e momentul zero al căderii când ar trebui să ne concentrăm atenţia asupra sursei credinţei noastre şi anume Isus Hristos. Acesta este momentul când “ne luăm lumea în cap” şi credem că suntem cineva. Momentul din care nu mai putem duce pe nimeni după noi. Momentul în care fiecare dintre noi devenim o biserică solitară, asta dacă mai suntem o biserică.
3 Comentarii
noiembrie 10th, 2009 at 17:21
Un articol excelent, din păcate… Deşi smerenia pare să fie soluţia cunoscută de toţi (şi chiar recomandată cu emfază altora). Îţi poţi smeri până şi credinţa, oricât de tare, dacă ştii că nu-ţi aparţine meritul ei. Însă dacă ai ajuns la smerenie, nu e sigur că îi poţi trage şi pe alţii acolo, şi nici că mâine nu o vei lua razna. Condiţia şi talentul de bază în smerire mi se pare capacitatea de a te privi din afară, din diverse perspective — nu se poate să nu găseşti una în care să nu te vezi mic şi ridicol, slab şi rătăcit, prea sigur pe tine şi fără merite.
Pe de altă parte, este o tensiune enormă între smerenia care nu-ţi foloseşte decât ţie însuţi (când atinge delirul de smerenie şi orice judecată se suspendă, iar singurul tău proiect este să rămâi smerit; punct) şi smerenia care luminează ochii cât mai multor semeni (că nu ştiu pluralul de la “aproape”!). Cum îi spuneam lui Emanuel Murariu (urăsc autocitarea şi repetarea, dar acum e o formă de smerire prin chin):
Smerenia şi pocăinţa nu mi se par ţeluri, ci premise obligatorii pentru ceva mai înalt la care suntem chemaţi. Chiar cred că ne putem împotmoli în smerenie şi pocăinţă, dacă le vedem greşit. Isus a spus să ne pocăim, dar apoi să şi intrăm în Împărăţie, pentru a o vesti în cunoştinţă de cauză. Uneori mi se pare un pas care nu se poate face în genunchi.
Iar pentru a face misiune cred că trebuie să-ţi depăşeşti smerenia, păstrând-o la îndemână.
Scuze pentru stilul greoi şi textul prea lung — stilul este omul, n-am ce-i face.
noiembrie 10th, 2009 at 17:37
si uitasem de articolul asta:)
din pacate?
noiembrie 10th, 2009 at 17:55
Da, adică e adevărat, din păcate.