De către: agnusstick

agnusstick — Tue, 10 Nov 2009 15:55:03 +0000

Da, adică e adevărat, din păcate.

De către: gabi macovei

gabi macovei — Tue, 10 Nov 2009 15:37:16 +0000

si uitasem de articolul asta:)
din pacate?

De către: agnusstick

agnusstick — Tue, 10 Nov 2009 15:21:36 +0000

Un articol excelent, din păcate… Deşi smerenia pare să fie soluţia cunoscută de toţi (şi chiar recomandată cu emfază altora). Îţi poţi smeri până şi credinţa, oricât de tare, dacă ştii că nu-ţi aparţine meritul ei. Însă dacă ai ajuns la smerenie, nu e sigur că îi poţi trage şi pe alţii acolo, şi nici că mâine nu o vei lua razna. Condiţia şi talentul de bază în smerire mi se pare capacitatea de a te privi din afară, din diverse perspective — nu se poate să nu găseşti una în care să nu te vezi mic şi ridicol, slab şi rătăcit, prea sigur pe tine şi fără merite.
Pe de altă parte, este o tensiune enormă între smerenia care nu-ţi foloseşte decât ţie însuţi (când atinge delirul de smerenie şi orice judecată se suspendă, iar singurul tău proiect este să rămâi smerit; punct) şi smerenia care luminează ochii cât mai multor semeni (că nu ştiu pluralul de la “aproape”!). Cum îi spuneam lui Emanuel Murariu (urăsc autocitarea şi repetarea, dar acum e o formă de smerire prin chin):
Smerenia şi pocăinţa nu mi se par ţeluri, ci premise obligatorii pentru ceva mai înalt la care suntem chemaţi. Chiar cred că ne putem împotmoli în smerenie şi pocăinţă, dacă le vedem greşit. Isus a spus să ne pocăim, dar apoi să şi intrăm în Împărăţie, pentru a o vesti în cunoştinţă de cauză. Uneori mi se pare un pas care nu se poate face în genunchi.
Iar pentru a face misiune cred că trebuie să-ţi depăşeşti smerenia, păstrând-o la îndemână.
Scuze pentru stilul greoi şi textul prea lung — stilul este omul, n-am ce-i face.

Comentarii la: Ce am învăţat la facultate

De către: agnusstick

De către: gabi macovei

De către: agnusstick