Activismul Religios. Partea 1

Fiecare din noi asimilăm idei şi ne lipim de teorii care fie ni se pare accesibile fie ne ating o coardă sensibilă fie ne modelează contextul existenţei.
Vreau să vorbesc acum despre activismul religios, din perspectiva unui creştin (neo-protestant) care se încadrează în cei 80% din oamenii sătui de felul în care este administrată Biserica în ziua de azi.
Răspândirea credinţei, de orice orientare religioasă ar fi ea, budistă, hindusă, creştină cade pe umerii celor ce trăiesc conform perceptelor respective. Instantaneu se ridică întrebarea De ce există acest activism religios?
Pentru că întemeietorii fiecărui sistem de idei a spus asta. Fiecare din ei a vrut ca ideile lui să fie cunoscute de întreaga lume.
A făcut-o Dumnezeu în vechiul Testament în momentul în care a ales poporul evreu, a făcut-o Mahomed când a scris în Coran ca musulmanii să propovăduiască ideile lui creştinilor şi evreilor, şi la nevoie chiar cu sabia.
Păgânii romani îşi duceau statuile zeilor în fiecare din provinciile pe care le cucereau, iar exemplele pot urma şi nu sunt puţine. În definitiv, fiecare curent religios se vrea cunoscut şi tratat ca atare, fie el de sorginte divină sau nu.
Problema care a existat în timp şi există şi în ziua de azi are legătură cu propovăduirea conceptelor la care aderăm şi din care ne hrănim spiritual. Pentru că omul nu e numai carne şi sânge. Există un om interior care trebuie hrănit în aceeaşi manieră cu cel exterior.
Istoria o dovedeşte din plin că activismul religios extrem, lipsit de raţionament a fost sursa marilor războaie. Teatrele de războaie au existat datorită ideilor în jurul cărora au gravitat societăţile umane.Iosefus Flavius notează că provincia cu care Imperiul Roman a avut cel mai mult de furcă a fost Palestina, datorită problemelor de natură religioasă iscate de profanarea locurilor sfinte ale poporului evreu de către soldaţii romani cu ale lor statui şi altare. Constantin cel Mare a fost primul războnic oficial al Crucii. Credinţa era motiv de luptă, sau cel puţin apanajul luptei.
A fost apoi Evul Mediu cu ai săi ani întunecaţi şi apoi campaniile de eliberare ale Ierusalimului denumite pompos Cruciade. Până şi al doilea război mondial a avut la baza idei religioase.
Azi trăim din nou experienţele luptelor motivate religios. Noua ameninţare mondială, terorismul, care ne priveşte pe toţi stă pe idee propovăduirii mesianismului cu haine arabe, a petrecerii eternităţii în prezenţa a 70 de fecioare.
Problema e că toate aceste curente religioase suferă de un management uman defectuos.
Oamenilor li se spune ce să creadă şi ce să spună mai departe. Foarte rar şi nu prea în public suntem invitaţi la un discurs şi îndemnaţi să cercetăm şi să credem într-o formă personală. Cel puţin la noi, îndoctrinarea are rădăcini adânci în sistemul comunist şi în controlul populaţiei exercitat de acesta. Predicatorii creştini uită îndemnul Sf. Apostol Pavel de a lăsa convingerea oamenilor de adevărul absolut pe seama puterii Duhului Sfânt. Asumarea unor atribute divine când divinitatea nu le-a oferit de bună voie şi apoi aplicarea acelor atribute ca sistem înseamnă management defectuos.
Reacţiile pe care le iscă activismul religios sunt din cele mai diverse, de la acceptare fără noimă a oricărui lucru spus până la respingere totală de la primele cuvinte. Marea majoritate a reacţiilor se încadrează la a doua variantă.
Sectele religioase din România de azi(Martorii lui Iehova, „Biserica” Mormonă, B`ahai etc) practică un activism religios agasant, pătrunzător, ne-biblic(având în vedere că în parte se bazează pe Biblie ca idei), revoltător prin duritatea lui şi asta se vede prin reacţiile pe care le provoacă. Nicăieri, niciunde, nu trebuie practicat un astfel de activism religios. În definitiv, activitatea religioasă este normală într-un curent religios, este colacul care îl ţine la suprafaţă. Managementul activismului, lipsa lui de adaptare la vremuri, context social şi cultural, ideea cum că apartenenţa la o anumită idee te face superior sunt lucrurile care aruncă ideile în aer şi stârnesc lupte.

Care sunt motivele pentru care practicăm un activism religios defectuos ?
Trebuie făcută o diferenţiere între încrederea pe care o persoană o capătă în conceptele la care se aliniază şi infatuarea care se practică astăzi la scară largă datorită lipsei de discernământ spiritualo-etic. Niciodată, credinţa nu a făcut pe cineva mai bun.
Credinţa creştină nu te face mai bun, nu te face superior, nu te face mai demn de admiraţie decât cei cărora le propovăduieşti.Elementul de bază al creştinismului, mântuirea prin îngăduinţa divină, prin har, clarifică tocmai acest lucru, al faptului că persoana umană este lipsită de puterea îndreptăţirii personale înaintea lui Dumnezeu.

Urmăreşte-l pe autorul articolului pe Twitter